În România la 35 de ani de la Revoluție, avem parte de un model imperfect al democrației, dar unul perfectibil. Au fost făcute progrese, însă trebuie să recunoaștem că e mult până departe.
Capacitatea de a ne construi viitorul așa cum ni-l dorim stă în mâinile fiecăruia dintre noi, prin votul pe care îl oferim celor pe care îi dorim în fruntea administrațiilor locale ori naționale. Pentru a face alegeri corecte, cel mai important ar fi să ne ascultăm propria gândire critică. Să analizăm, să punem informațiile în balanță, să separăm informația de știrile false.
În acest material vin cu răspunsuri la întrebări pe care fiecare alegător și le pune înaintea scrutinelor electorale:
- Cum îți decizi viitorul?
- Cum votezi? Pe ce considerente?
- Cum alegi cu cine să votezi?
Voi oferi argumente care să explice de ce vă îndemn să votați PNL, un partid care a dovedit de-a lungul timpului că a oferit națiunii o stabilitate prosperă.
Ce înseamnă sa fii un cetățean al unui stat?
Conform definiției juridice, cetățenia reprezintă „apartenența legală a unei persoane fizice la un stat”. Însă conștientizarea statutului de cetățean implică un sentiment de apartenență și loialitate față de statul respectiv și acceptarea de către individ a existenței ca parte a unei comunități naționale. În schimbul acestei asumări, statul – cel democratic, desigur – oferă cetățenilor săi un cadru legal și social în care aceștia pot trăi în siguranță și cu respect pentru drepturile fundamentale.
Mai mult, și celor ce nu sunt asumați le sunt garantate de către stat drepturi, printre care se numără:
- dreptul la protecție,
- dreptul la vot,
- dreptul la muncă,
- dreptul la educație,
- dreptul la asistență medicală și socială,
- dreptul la liberă exprimare,
- dreptul la justiție.
În schimbul a ceea ce oferă, statul cere angajarea unor responsabilități, cum ar fi respectarea legilor și plata impozitelor. Sunt, de altfel, obligațiile ce se întâlnesc în toate statele democratice.
Dincolo de aceste înșiruiri de drepturi și obligații, a fi, cu adevărat, cetățean român înseamnă să ai emoții când asculți „Balada” lui Ciprian Porumbescu, să simți impulsul de a te ridica atunci când se intonează imnul de stat sau să te bucuri din suflet când câștigă naționala de fotbal, chiar dacă nu ești microbist.
Cel mai important este să înțelegem că drepturile cetățenești – cele pe care unii le consideră cuvenite de drept, fără obligații – pot fi exercitate doar într-un stat cu democrație reală, cu suport economic puternic și, foarte important, cu stabilitate politică.
Democrația, azi, la 35 ani de la Revoluție. Model imperfect, dar perfectibil
Dacă ar fi să rezumăm democrația la drepturile cetățenești și la accesul la decizii, cel puțin din punct de vedere teoretic, suntem la un nivel cu mult superior celui din anii ’90. Totuși, ne aflăm departe de ce ne-am dorit. Din postura de cetățean care a trăit, conștient, epoca totalitaristă, apoi cea de tranziție (încă existentă și permanentă, ar zice unii), iar acum cea de stabilizare, pot afirma că au fost făcute progrese.
Cu toate acestea, în calitate de parlamentar, am sesizat, aproape de la cel mai înalt nivel, că „mai e mult până departe”. Chiar dacă se încearcă să se țină cont de ceea ce este mai bine pentru națiune, deciziile politice sunt luate de un grup restrâns. Rolul Parlamentului este, în parte, neglijat și ne lovim prea des de „cutii negre”.
Paradoxal, în spatele acestui sistem se află, în măsură destul de mare, bune intenții. Pe de altă parte, nu toți cei ce vin cu gânduri de a face ceva pozitiv au capacitatea de a distinge între acestea și rezultatele bune.
Modelul democratic românesc nu este original, dar consider că e destul de bun. Singura problemă este că nu se reușește implementarea acestui model la un nivel de eficiență satisfăcător.
Cum îți decizi viitorul?
Cred că sunt foarte puține persoanele care-și decid – cu adevărat, conștient și asumat – viitorul.
Și aceasta pentru că viitorul reprezintă consecința unui număr mare de factori. În primul rând, în privința aspectelor personale ale propriului viitor, ține de felul în care te percep cei care, de-a lungul timpului, îți sunt învățători, coordonatori sau decidenți în momentele-cheie ale dezvoltării personale.
Desigur, viitorul individual reprezintă o mică parte a viitorului comunitar (la nivel de familie, cartier, oraș sau țară). În fapt, întreaga existență a fiecăruia dintre noi este legată într-un fel sau altul de existența comunității. Cu excepția, poate, a sihaștrilor, toți facem „plăți și încasări” în relația cu societatea. Și atunci, ar trebui să înțelegem cu toții că viitorul nostru nu ține doar de ce cumpărături facem la sfârșit de săptămână, ci și dacă și pe cine votăm.
Dacă atunci când ne gândim la propria familie, nivelul de implicare este maxim, pentru că avem sentimentul că ceea ce spunem contează, atunci când vine vorba de implicare (măcar printr-un simplu vot) în viața comunității, entuziasmul scade pe măsura creșterii numărului de electori corelat cu cel al aleșilor. Poate că un sistem care ar crea, piramidal, grupuri de electori ar aduce o participare mai largă la vot.
Să ne închipuim că fiecare 10 electori votează pentru a-și stabili un reprezentant. La rândul lor, aceștia, grupați câte 10, își stabilesc un reprezentant și tot așa până când numărul de reprezentanți ajunge sub 10. Aceștia din urmă aleg consiliul local/județean, primarul/președintele Consiliului Județean, deputații/senatorii, europarlamentarii și președintele. Poate că în acest caz, fiind parte a unui grup de doar 10 persoane care au puterea de a alege un reprezentant, respectiv, la vârful piramidei, ocupanții funcțiilor din stat, am avea senzația că votul nostru contează, iar, în consecință, participarea la scrutine ar fi mai mare.
Paradoxal, votul fiecăruia dintre noi este mai valoros în cadrul unui scrutin național decât în cazul modelului de mai sus – un model care poate duce la situații în care să câștige cel ce are de partea sa doar 30% dintre electorii de bază.
Dacă am conștientiza acest fapt și am scăpa de iluzia că un vot la câteva milioane este irelevant, am fi poate cu un pas în față în a ne stabili viitorul mai aproape de ceea ce ne dorim fiecare dintre noi.
Cum votezi? Pe ce considerente?
Impulsul de a merge la vot și a pune ștampila pe o siglă sau alta este rezultat al unor motive atât de diferite de la o persoană la alta, încât nu e ușor să fie alcătuită o listă scurtă a motivelor luate în calcul de către votanți. Cu excepția celor care au orientări sau convingeri politice ferme și au un minim strat de răspundere civică – caz în care participarea conștientă la vot este bine definită -, pot fi identificate multe alte considerente care pot determina o persoană să voteze un candidat sau altul.
- Putem începe cu relațiile de prietenie, apoi cu cele de respect față de o persoană sau chiar un grup de persoane (reprezentative, de multe ori, pentru o organizație locală de partid).
- Întâlnim, prea des, votul de respingere, când participarea la procesul electoral nu este pentru sprijinirea unui partid/unei persoane, ci pentru a împiedica sau reduce participarea persoanei sau partidului la conducere.
- Din când în când mai votăm cu speranță – speranța că un nou partid sau o persoană recent implicată politic va putea face mai mult decât cei dinainte.
- Cel mai periculos motiv care ne conduce spre urne este votul de pedeapsă. Acesta este dat atunci când, prin mijloace meschine (și cât de multe mijloace sunt acum la îndemână!), suntem convinși să votăm împotriva celor ce au fost parte a forurilor legislative și de decizie doar pentru că lucrurile nu stau așa cum ne-am dori fiecare dintre noi.
Referitor la „votul de pedepsire”, fac aici un apel la rațiune și îi rog pe cei ce vor participa la scrutinele din 9 iunie motivați mai degrabă de ură sau frustrare să reflecteze asupra răspunsurilor la câteva întrebări:
- Este oare, omenește, posibil ca fiecare cetățean să fie mulțumit? Chiar suntem atât de asemănători încât să ne mulțumească aceleași lucruri?
- Atunci când suntem lipsiți de multe lucruri, am încercat oare să identificăm dacă nu este, totuși, și vina noastră, nu doar a guvernaților?
- Credem că cei ce-și urlă mesajele au mai multă dreptate decât cei care vorbesc cu respect față de auditori? Știți cum se spune: dacă nu ai voce, strigă cât mai tare, va fi mai greu de identificat falsul.
Cel mai important ar fi să ne ascultăm propria gândire critică. Să nu credem ce ni se spune fără a analiza dacă poate fi real sau sunt fantasmele unora care privesc cu ciudă la dârele de aburi lăsate de supersonice.
Cu astfel de indivizi am ajunge să trăim sub coviltirul unor căruțe cu roți pătrate.
Iar dacă lipsa de educație sau de înzestrare nu ne permite să facem astfel de analize, să-i ascultăm pe cei pe care îi respectăm și vorbesc mai încet ori să cerem ajutorul copiilor sau nepoților (dacă au avut norocul și dorința de a fi educați) pentru a ne descurca printre noutăți și bârfe (news și fake news).
Educația, acel drept ce ni-l oferă statul, ar trebuie să fie pe primul loc în lista de solicitări a fiecăruia dintre noi.
Iar atunci când statul dă greș (se mai întâmplă), să completăm acest lipsuri cu educația nonformală sau cu autoeducația (tot nonformală și aceasta). Doar așa am putea ajunge ca majoritatea să meargă la vot și voteze rațional. Asta ne poate aduce un trai mai bun.
Altfel degeaba ne rugăm pentru salvarea sufletelor noastre.
Cum alegi cu cine să votezi?
Dacă am înțeles că votul e important, a alege cui să-l dăm face apel, așa cum am arătat mai sus, la gândirea critică.
Este extrem de important să reducem componenta sentimentală la minimum atunci când votăm.
Ca și câteva alte nații, noi, românii, formăm o națiune bazată pe familie (extinsă, uneori, până dincolo de rudele și afinii de gradul 3) și pe relațiile de familie. E un lucru care a fost, istoric, dăunător, în măsura în care aceste relații au prevalat principiilor.
Unii au considerat ca „sângele apă nu se face” este un principiu. Nu, este doar o observație. E natural să-ți pui familia pe primul loc, dar nu până la a-ți frânge verticalitatea. Nu cred că există părinți cu inima curată și mintea la locul ei care să ceară copiilor să-i pună pe primul loc orice ar fi.
La fel (exagerare vădită) este și în politică.
Atunci când urmează să-ți alegi reprezentanții ar fi bine să te gândești că politica este, până la urmă, o artă – arta compromisului.
Doar unele forme de dictatură permit existența unui partid (unic) astfel încât nu sunt necesare negocierile politice. În rest, statele democratice permit, a priori, participarea la competiția politică și, mai apoi, la decizia politică tuturor partidelor, iar acest lucru se întâmplă tocmai pentru a asigura respectarea principiului reprezentativității.
Din păcate, din punctul meu de vedere, la baza sistemului politic stă principiul egalității, în loc de cel al echității. Ni se spune că ne naștem egali, că suntem egali în fața legii și în fața lui Dumnezeu. Cu toate acestea, din primul minut, nou-născuții au un scor (Apgar); legea este „mai egală” pentru unele persoane, iar unii preoți ne atrag atenția că raiul nu e pentru toți.
Condiția de egalitate poate fi, de cele mai multe ori, verificată cu ușurință. În schimb cu echitatea e o altă poveste.
Politica susține că ar fi adepta echității și, tocmai de aceea, sunt necesare compromisuri, deoarece îndeplinirea condiției de echitate depinde de observator. Iată de ce, în lipsa unui instrument de măsură și a unei unice dimensiuni ce-ar trebui analizată, ne aflăm – atunci când ne întrebăm „Eu cu cine votez?” – în fața unei ipoteze complexe.
Economiștii au spus-o, la fel și psihologii: condiția de a fi bine este puternic influențată de predictibilitate și, mai ales, de stabilitate ca parte a predictibilității.
În tânjirea după minunata stare de „fără stres”, oamenii au considerat că o garanție că lucrurile merg, oricât de încet, dar sigur, spre mai bine este cheia bunei dispoziții și a sănătății în minte și trup. Sunt puțini cei care doresc să guste adrenalina zilnic și bazați pe riscuri necalculate. Și-atunci, dacă ne întrebăm cu cine să votăm, e bine să alegem un partid care a dovedit istoric că, în ciuda erorilor inerente, a oferit națiunii o stabilitate prosperă. Iar dacă priviți tabloul politic, singurul partid care poate oferi asta este PNL.
Nu va fi așa. PNL nu va obține un scor care să-i permită o guvernare cu adevărat liberală (chiar în cadrul unei coaliții), iar asta nu este ca urmare a unei proaste strategii de dezvoltare națională, ci ca o consecință a faptului că au fost comise două mari erori care nu au destabilizat politica românească, dar au fost făcute tocmai pentru că noi, liberalii, punem națiunea înaintea partidului.
Prima greșeală a fost că am lăsat deschise porțile când lupta pentru putere, naturală și existentă la orice partid, a fost în toi. S-au văzut astfel nu doar caii de luptă, ci și cățeii. Nu a fost un spectacol demn, dar nici nu a fost o problemă de siguranță națională. Noi am trecut peste și am fi bucuroși să o fi făcut și alegătorii.
O a doua greșeală a fost generată de insuficienta capacitate de a explica de ce, la acel moment, o coaliție PNL-PSD, oricât de acră la gust, era, probabil, unica soluție pentru a menține stabilitatea politică. În mijlocul unei furtuni de crize (sanitară, a prețurilor și, apoi, militară), o criză politică cu un PSD însetat de putere (pe drept sau nu, e o altă discuție) ar fi creat, probabil, un haos de necontrolat. PNL nu a acceptat alianța din „dependență de butoane”, ci pentru simplul motiv că acea perioadă nu putea fi trecută cu bine cu un guvern minoritar sau, mai rău, cu remanieri guvernamentale lunare.
Așa că, de vă mai întrebați, răspunsul este simplu: PNL.
Votați cu PNL!
PSD are un nucleu dur de votanți ce-i vor asigura pentru ceva vreme o bună poziționare pe tabloul politic național. Dar, pentru a evita retrăirea unei mai puțin fericite părți a istoriei noastre, e nevoie de un echilibru stabil ce nu poate fi oferit decât de către PNL.
De 150 de ani încoace, stările de bine prin care a trecut această țară, această națiune au avut însemnul PNL. Chiar și azi putem constata că județele și orașele care se află pe cel mai bun drum al dezvoltării sunt, în majoritatea lor, administrate de către liberali.
Dacă vreți contradicții și incompatibilități în actul guvernamental – alegeți USR.
Dacă vreți un partid etnic apolitic – alegeți UDMR.
Dacă vreți ca ai voștri copii să meargă înarmați la școală, iar NATO să-și retragă sprijinul acordat României -alegeți un partid extremist.
Dar dacă dorința voastră este de siguranță, stabilitate, prosperitate, alegeți PNL.
Imaginea principală realizată cu ChatGPT.