Educația, între subfinanțarea actuală și ținta propusă

Educația, în sensul complex al cuvântului, este, probabil, cel mai puternic instrument care poate asigura dezvoltarea unei națiuni.

În acest context, pot spune că sunt un privilegiat, pentru că pot privi și analiza acest fenomen din trei puncte de vedere.

Pe de o parte este perspectiva celui care este cuprins în sistem și poate analiza dimensiunea acestuia din interior. În calitate de cadru didactic universitar sunt un angajat al sistemului. În același timp, sunt un instrument de transmitere a informației, un instrument care ar trebui să contribuie la ridicarea nivelului de educație al tinerilor noștri.

Pe de altă parte, în calitate de președinte al Senatului Universității din Oradea, coordonez un organism care asigură atât implementarea politicii naționale, cât și transmiterea informațiilor referitoare la sistem către factorii de decizie.

În cea de a treia calitate, de vicepreședinte al Comisiei de învățământ din Camera Deputaților, am ocazia să analizez sistemul în ansamblul său și să contribui la elementele de ordin legislativ care asigură funcționarea acestuia.

Starea actuală a educației din România

În 2023, bugetul alocat învățământului românesc reprezintă 2,1% din PIB. Este al 12-lea an consecutiv în care sistemul educațional național nu primește cele 6 procente promise prin Legea Educației.

Din păcate, țara noastră este la coada clasamentului european când vine vorba de finanțarea învățământului.

Potrivit unui raport al Comisiei Europene (CE), în 2021 alocările publice pentru Educație la nivelul Uniunii Europene au atins o medie de 5% din PIB. Cele mai reduse au fost înregistrate în România și Bulgaria, în timp ce investițiile cele mai mari în învățământ le are Islanda (7,7% din PIB) și Suedia (6,7% din PIB).

În aceste condiții, raportul CE a precizat că testele naționale arată rezultate școlare slabe în școlile din România, iar părăsirea timpurie a școlii continuă să fie o problemă. Pe lângă aceasta, rata de absolvire a învățământului terțiar în România rămâne cea mai scăzută din toate țările Uniunii Europene. Conform aceluiași document, ponderile absolvenților din domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor (TIC) și al științei, tehnologiei, ingineriei și matematicii (STIM) din țara noastră sunt printre cele mai ridicate din UE, dar există în continuare deficite de competențe.

Multe instituții de învățământ superior din țară suferă din cauza lipsei de fonduri și nici dotările nu sunt suficiente. Problemele cu care se confruntă le împiedică să devină relevante la nivel internațional, astfel că doar două universități din România au intrat, anul trecut, în topul 1.000 mondial, potrivit clasamentului publicat anual de Times Higher Education.

Efectele subfinanțării asupra perspectivelor de viitor pentru studenții români

Subfinanțarea, și mă refer acum doar la învățământul superior, produce efecte vizibile mai târziu în timp. Dincolo de banii primiți de la stat, universitățile ar trebui să-și completeze veniturile din proiectele de cercetare. Însă, atâta vreme cât, ca urmare a restricțiilor de ordin financiar, laboratoarele universităților nu pot fi dotate cu elemente de ultimă generație, este cert că implicarea studenților și a cadrelor didactice în activitatea de cercetare este restrânsă.

Împreună cu alte elemente, acest fapt generează o ”producție” de diplome de o slabă consistență, vizibilă cu precădere atunci când apare competiția între absolvenții din România și cei din alte state.

Este un lucru dovedit că studenții români care au posibilitatea de a studia în țări dezvoltate obțin rezultate deosebite. Au, așadar, capacitatea de a asimila cunoștințe și de a utiliza tehnologie la un nivel cel puțin egal cu cel al studenților din străinătate. Această observație dovedește că investițiile în dotarea laboratoarelor și centrelor de cercetare românești vor fi eficiente.În acest context, ideea dezvoltării învățământului superior dual oferă posibilitatea rezolvării, cel puțin în parte, a acestei probleme a subfinanțării.

O mai strânsă legătură între sistemul, de multe ori închis, al universităților românești și agenții economici importanți, cei care au o capacitate financiară ridicată, ar putea suplini incapacitatea statutului de a oferi educației un suport financiar pe măsură.

Pe lângă aceasta, câtă vreme salarizarea în cadrul sistemului educațional și finanțarea laboratoarelor și centrelor de cercetare se află sub valori admisibile, rezultatele sunt cele ce pot fi ușor prevăzute: cadre didactice slab pregătite, absolvenți cu volum redus de cunoștințe și competențe.

Partidele și finanțarea Educației

Cred că orice partid politic este conștient de importanța sistemului educațional, de necesitatea reformării și finanțării pe măsură a acestuia.

Însă motivele pentru care sistemul de educație nu se bucură de o alocare bugetară de cel puțin 6% din PIB sunt date de faptul că, pe de o parte, strict din punct de vedere politic, investițiile în educație nu aduc beneficii imediate. De aceea majoritatea partidelor, care nu privesc în perspectivă pe o durată mai lungă decât cea a unui mandat, se rezumă la a menține sistemul în stare de funcționare, fără să facă eforturi pentru creșterea finanțării acestuia.

Pe de altă parte, partidele, în momentul în care se regăsesc în arcul guvernamental, sunt obligate să distribuie bugetul în așa fel încât să asigure un echilibru. În contextul evenimentelor din ultimii ani ne întrebăm în ce măsură ar fi fost în regulă să suplimentăm bugetul Educației cu bani preluați de la Apărare. Evident că răspunsul la această întrebare este că nu e bine să se adopte o astfel de variantă.

Resursele pentru completarea bugetului Educației, până la un nivel, măcar, minim acceptabil, ar trebui căutate în alte bugete și transferate de acolo; poate din cel al administrației, poate cel al unor ministere care au dovedit în timp că nu reușesc să gestioneze cu eficiență resursele primite. Strict politic vorbind, acest fapt ar reprezenta un act de curaj de care, de altfel, m-aș bucura dacă ar da dovadă toți politicieni.

Poate că ar fi util ca unele valori minime care trebuie repartizate din buget pe anumite tipuri de cheltuieli – cum ar fi asigurările sociale, pensiile, apărarea și educația – să fie stabilite printr-o lege cu putere constituțională. Astfel, partidele care ajung la putere – indiferent de nume și doctrină – vor fi obligate să respecte aceste valori și să își contureze propriul program politico-economic în strictă corelare cu aceste jaloane.

Conform Alianței O Voce În Educație, investiția în educație trebuie să ajungă în România – în cel mult trei ani – la media europeană (raportată la alocarea din PIB) și să se păstreze pe termen lung în corelare cu acest indicator european. De altfel, ultimele versiuni ale legilor Educației prevăd alocarea pentru învățământ a 15% din bugetul consolidat – fapt ce ar reprezenta un pas înainte față de cele sub trei procente din PIB acordate în ultimii ani. Rămane de văzut dacă această asumare va fi îndeplinită.

Cum poate fi îmbunătățit sistemul educațional din România

Sistemul de educație din România ar putea fi îmbunătățit cu costuri suficient de mici. În primul rând, datorită structurii costurilor în învățământul preuniversitar, respectiv învățământul universitar și cercetare, acest prim pas, de elaborare a unor legi separate, este de real ajutor.

Sistemul preuniversitar este axat, în primul rând, pe transfer de informație, pe identificarea metodelor care pot sprijini elevul în dezvoltarea unor competențe de autoînvățare. Ar trebui, de asemenea, să conțină puternice elemente de educație, în sensul larg al cuvântului. Pentru aceasta ar fi suficientă o clarificare în legea salarizării privind poziționarea corectă a funcțiilor didactice din învățământul preuniversitar în ierarhia de salarizare, identificarea și stabilirea unui parcurs clar în ceea ce privește dezvoltarea carierei didactice.

În plus, cei implicați direct în coordonarea acestui sistem – de la directorii și directori adjuncți la inspectorii școlari și angajații Ministerului –  trebuie să beneficieze de o diferențiere salarială, astfel încât să existe un echilibru între obligațiile și răspunderile acestor funcții, respectiv atractivitatea lor.

Un element deosebit de important și care se regăsește și la învățământul superior îl reprezintă debirocratizarea masivă a sistemului.

În ceea ce privește învățământul superior și cercetarea, prima observație este că, la acest nivel, educația în sens larg se restrânge, pentru că beneficiarii sistemului sunt deja tineri cu personalitate formată. Astfel, la acest nivel, pe lângă activitatea didactică intervin și alte două componente și anume activitatea de cercetare și identificarea și dezvoltarea unor modele inspiraționale pentru tinerii studenți.

Sistemul de salarizare trebuie, în consecință, gândit în așa fel încât activitatea principală, și anume cea didactică, respectiv activitatea secundară, cea de cercetare, să se regăsească într-un raport corect în grilele de salarizare.

Sunt convins că există posibilitatea unei schimbări pozitive în cadrul sistemului, schimbări care nu implică cheltuieli de anvergură, ci doar un consens politic strategic.

În concluzie, este important ca Educația să treacă printr-un proces de schimbare pozitivă, care să îi redea locul meritat în societatea românească. Dezvoltarea sistemului de învățământ este strâns legată de dezvoltarea țării, de interesul tuturor de a avea o Educație de calitate. Iar pentru aceasta, finanțarea sistemului este necesar a se face la un nivel superior, așa cum este, de altfel, prevăzut în Legea Educației.